​Vulpea cea șireată și găinușa cea roșcată

Într-o zi, dis-de-dimineaţă, aşteptă până ce găinuşa plecă să adune rămurele pentru noul ei cuibar. Vulpea luă un sac şi, furişându-se prin tufişuri, ajunse la casa găinuşei. Găsind o fereastră deschisă, şireata nu mai aşteptă altă invitaţie şi intră. 
          Ce spaimă trase găinuşa cea roşcată când, întorcându-se din pădure, dădu peste vulpe în casă! Zbură pe dată cât colo, oprindu-se taman sus, pe-o grindă.
          — Ei, uite că aici n-o să pui tu laba pe mine, îi spuse ea vulpii. Aşa că, cel mai bine ar fi să faci repejor calea întoarsă!
          — Tu chiar crezi tot ce cotcodăceşti? o întrebă vulpea, începând să se învârtă în cerc, ca şi cum ar fi vrut să-şi prindă coada. Şi se învârti tot mai repede şi mai repede, de biata roşcată ameţi tot uitându-se după ea. Nu trecu mult şi găinuşa căzu de pe grinda pe care se cocoţase, iar vulpea se grăbi s-o vâre în sac. Mulţumită că şiretlicul îi ieşise aşa cum plănuise, luă sacul în spate şi porni spre vizuină. Atât că alergătura aceea nebună în cerc o obosise şi pe cumătră. Drept care puse sacul de-o parte şi se întinse cu gând să se odihnească oleacă. Dar, abia adormi vulpea, că-şi reveni în simţiri găinuşa! Şi, scoţând de sub aripă o foarfecă, de care nu se despărţea niciodată, tăie frumuşel sacul şi ieşi de-acolo la lumină. Îl umplu apoi cu niscaiva pietre mai măricele, îl legă la gură şi se întoarse degrabă acasă. De cum se trezi, vulpea înşfăcă sacul şi-l duse în vizuina ei. Acolo, avea pe foc un ceaun plin cu apă, pregătit pentru supă. 
          Dar, deşertând sacul în ceaun, pietrele făcură să sară din oală stropi mari de apă clocotită, care o opăriră pe cumătra vulpe! 
          Aceasta a fost prima şi ultima ei încercare de-a pune laba pe găinuşa cea roşcată şi... isteaţă!