Poveste: Voinicul cel cu cartea în mână născut

A fost odată o babă şi un unchiaş. Ei până la vreme de bătrâneţe nu avură nici un copil. Ce nu făcură? Ce nu dreseră? Şi ca să aibă şi ei măcar o miarţă de copil, nici cât. Ba merseră pe la descântătoare, ba pe la meşteri vrăjitori, ba pe la cititori de stele şi ca să rămâie baba grea, nici gând n-avea.
Citește toată povestea

Poveste: Fata de împărat şi fiul văduvei

A fost odată un împărat foarte bogat şi puternic. Acest împărat avea un fecior şi o fată. Întâmplându-se să-i moară feciorul, îl îngropă cu mare cinste şi alai ca pe un împărat. Când fu a duce mortul la biserică, fata împăratului ceru a merge şi dânsa să-l petreacă. Aşa de păzită era fata aceasta de tată-său, încât până atunci nici soarele nu-i văzuse feţişoara, nici vântul nu-i bătuse părişorul. Ea se îmbrăcă în negru şi-şi lăsă părul despletit pe spate, şi aşa merse de petrecu pe frate-său la groapă. Şi aşa gătită îi şedea şi mai bine decât altminteri. Căci, nu e vorba ea era foarte frumoasă. Crinii şi viorelele rămăseseră pe jos şi nici la degetul cel mic al ei nu le punea.
Citește toată povestea

Poveste: Voinicul cel fără de tată

  A fost un împărat ş-o împărăteasă. Ei aveau numai o fată şi o păzea ca lumina ochilor lor. Ea n-avea voie să iasă nici până în grădină fără dădaca ei. Aceasta o ţinea de aproape şi n-o scăpa din vedere nici cât ai da în cremene. Fata, tot şezând la fereastră, vedea pe un june fluieră-vânt de colo până colo. Într-o zi uitându-se la el, o văzu şi el şi, ţintind ochii în ochii ei, ea simţi un fior, apoi ca o scânteie de foc o arse ceva la inimă. Se trase fata de la fereastră şi spuse dădacă-sei ce i se întâmplă. Atunci dădaca ei îi zise:
Citește toată povestea

Poveste: Făt-Frumos cu carâta de sticlă

A fost odată un om, căruia i se urâse cu deşertăciunile cetăţilor şi se făcuse sihastru. Vezi că văzuse el că tot nu e nimic de lumea asta oarbă şi d-aia se dusese în sihăstrie. Acolo el avu vecini fiarele pădurilor, şi aşa de bun era el la Dumnezeu, încât toate dobitoacele i se închinau şi îi lingeau picioarele când se întâlneau cu dânsul.
Citește toată povestea

Poveste: Înşir-te mărgăritari

 A fost odată un fecior de boier mare, şi după ce cutreierase ţările, răzbătând prin toate unghiurile, se întorcea la moşia sa. Şi trecând printr-o cânepişte, văzu trei fete ce munceau la cânepă. El îşi căuta de drum în treaba lui, fără să ia aminte la cele ce tot spuneau fetele. Când ajunse la urechile lui nişte vorbe ce-l trezi, căci era dus pe gânduri. Se întoarse la fete şi le întrebă:
Citește toată povestea

Poveste: Povestea unui băieţel inventiv

Unui băieţel îi plăceau tare mult lucrurile complicate. Prinsese drag de ele încă de când era foarte mic şi murea de curiozitate.

Ambiţia de a realiza cele mai sofisticate maşinării îl făcu să depăşească viteza creşterii în vârstă a altor copii.

Nu vă povestesc despre cât de repede rotiţele minţii lui se-nvârteau deoarece mi s-a părut extrem de periculos să încerc să pătrund în mecanismul inteligenţei unui băieţel atât de inventiv şi de studios.

Mi-am aruncat, însă, privirea, cam slabă, pe cărţile şi schemele lui extraordinare, din care nu am priceput nici o boabă.
Dar atunci am ştiut - cu cea mai mare precizie literară - că băieţelul acesta va deveni... inventatorul pe care toţi copiii cărora le place cartea (chiar şi de poveşti) îl vor preţui.

“Bunele cunoştinţe sunt pentru aceia care le întrebuinţează la fapte bune.” (Filaret - Mitropolitul Moscovei)
Citește toată povestea

Poveste: Povestea unei călătorii

A răsărit luna... Ea cunoaşte povestea fiecărui vis care s-a pierdut pentru totdeauna... Prin faţa ei trec, spre palate cu vârfurile în nori, caleştile de aur şi de argint ale primilor, dar şi ale celor din urmă povestitori...

La început de noapte, luna-şi străbate grădina ca să guste din cuvintele coapte, în a căror sevă îi stau frumuseţea şi puterea multă, apoi se aşează pe cer şi ascultă... Cum se apropie caleştile, cum suduie vizitii, cum se dau jos întâi domnişoarele şi pe urmă copiii. Iar, la sfârşit, cei ce se înclină şi istorisesc peripeţiile unui aşa drum - aproape nepământesc.

Un avion sau o navetă spaţială, trebuie să recunoaştem, ar strica atmosfera aceasta un picuţ ireală, cu care, pe cei ce vor să se încredinţeze că nu e doar vrajă, povestitorul îi prinde în tainica mreajă.

Ştiaţi că, până la al nu ştiu câtelea răsărit de soare, orice poveste împărtăşită poate să devină nemuritoare?

Citește toată povestea

Poveste: Judecătorul

A fost odată, în marea familie a Pădurii din Povesti, o ceartă grozavă.  Toate animalele au participat la ea.  Numai gȃzele scăpară, fiindcă pe gȃze nu le poţi prinde uşor să le baţi atunci cȃnd ceva nu îţi convine sau cȃnd cearta se încinge prea tare.

Dacă vreun om ar fi trecut prin pădure în acea zi, ar fi zis că nu mai e de trăit.  Iar dacă ar fi putut, printr-o minune, să cunoască felul în care gȃndeşte un animal sigur pe el şi pe dreptatea lui, ar fi simţit un fior rece pe şira spinării şi ar fi luat-o la sănătoasa.

Şi totuşi, spre marea surprindere a multora, în acea pădure locuia şi un om.  Un om bătrȃn, pe care anii îl învăţaseră o grămadă de lucruri şi-l scoseseră teafăr din nenumărate încercări, tocmai pentru a le desluşi şi altora tainele de nepătruns ale vieţii.

La el, aşadar, se înfiinţă, primul, un leu uriaş, rănit ca de moarte de cearta aceea aprigă, în care nu avu cum să ucidă pe cineva, toţi stȃndu-i împotrivă:

- Omule-înţeleptule, pentru care pricină animelele astea proaste din pădure nu recunosc că dreptatea este de partea mea?

Bătrȃnul zȃmbi, mȃngȃind leul pe coama ciufulită, pȃnă cȃnd acesta uită de ce veni.

După leu, sosi o vulpe, cunoscută pentru agerime, gata-gata să se împiedice văzȃnd că înaintea sa ajunse un leu ramolit.

- Omule-înţeleptule, întrebă, revoltată vulpea, eu ştiu că am dreptate, dar cum se face că animalele astea jalnice şi îndărătnice o ţin mereu pe a lor?

Bătrȃnul îi zȃmbi şi vulpii, căutȃnd să dea la o parte, din ochii ei, mȃndria cea vicleană, care o făcea să-i judece pe alţii atȃt de strȃmb.

Apoi sosiră şi celelalte animale, răcnind una la alta şi arătȃndu-si colţii, de parcă dreptatea ar fi fost a făpturii care te speria cel mai tare.
Iar întrebarea, motiv bun pentru o nouă ceartă, era aceeaşi:

- Omule-înţeleptule, cine are dreptate, dacă nu eu?

Văzȃndu-le adunate pe toate, cunoscȃndu-le suferinţa ascunsă a inimii – căci nu e uşor să crezi doar în tine şi, astfel, să te simţi mereu atacat - bătrȃnul le răspunse pe un ton blajin:

- Dragele mele animale, în această pădure, judecător nu sunt eu, judecător este Timpul… Aveţi răbdare si veţi afla de partea cui este dreptatea.  Pȃnă atunci, însă, nu vă faceţi unele altora niciun rău, ca Timpul să nu se arate necruţător!

Animalele se priviră un pic dezamăgite că nu aflaseră pe dată ceea ce voiau, găsind însă că este, într-adevăr,  mai înţelept să se îngăduie unele pe altele şi să aştepte, fie şi toată viaţa, răspunsul care avea să le dea mult dorita întȃietate.

Citește toată povestea

Poveste: Lenea și Prostia

Au fost odată două surori: Lenea și Prostia.  Nimic nu le plăcea din tot merită prețuit pe lume: nici Bucuria cea simplă, nici Frumusețea cea armonioasă, nici Respectul cel cuviincios, nici Munca cea plină de modestie.  Nici una, nici alta…

Ba, ȋmpotriva Muncii erau atȃt de ȋnverșunate, ȋncȃt ȋi puseră gȃnd rău. 

Dar,  unde și cum să o alunge?   Munca era pretutindeni.   Oriunde era nevoie, ea ȋntindea grabnic o mȃnă de ajutor, fie naturii, fie oamenilor… Nu era loc sub soare pe care să nu-l poată preface  ȋntr-un colțișor de rai cum Lenea nu a ajuns să vadă vreodată, iar Prostia nici măcar nu și l-a imaginat.

Și, fiindcă nu se pricepeau deloc să ticluiască un plan, cele două surori răuvoitoare alergară la Viclenie:

-Surată, am dori să ne ajuți cȃt se poate de repede să scăpăm de această pacoste!

-Care pacoste, dragelor?

-Munca! răspunseră Lenea și Prostia ȋntr-un singur glas.

-Munca? rȃse Viclenia.  Cum așa?  Dar ce rău vă poate face vouă Munca?  Ori sunteți proaste amȃndouă, ori vă e prea lene să vă gȃndiți la folosele pe care le trageți fiecare de pe urma ei.  Dar, fie, o să vă ajut, ȋn schimbul unei frumușele sume de bani! 

-Bani?  De unde bani?  Noi nu avem niciun ban! Noi nu producem nimic!

-Nu e treaba mea, vă descurcați voi cumva! răspunse Viclenia, cunoscȃndu-le bine pe amȃndouă.  Cu niciun chip nu le-ar fi făcut un serviciu ȋnainte de a-și vedea plata.

-Tu ești cea vicleană.  Tu să ne ȋnveți cum să facem rost de bănuți fără niciun efort! ȋndrăzni Lenea.

-Da, da, tu să ne ajuți să avem bani, dacă vrei să ți-i dăm! zise Prostia, mȃndră de ea.

Minunȃndu-se de atȃta obrăznicie, Viclenia găsi de cuviință că e mai bine să le servească o lecție celor două, decȃt să-i facă Muncii de petrecanie. 

-Bine, uite, cum faceți!  Vă duceți pe rȃnd la Muncă acasă.  Și, cȃnd vedeți că se odihnește nițeluș, Lenea ȋi va spune așa: 

-Vai, cȃt de multe lucruri ai mai putea face!  Dar tu nu știi să visezi ca mine!  Tu te mulțumești cu cȃt reușești să ȋnfăptuiești azi, dar visarea… visarea ȋți dă aripi… Ȋntr-o zi vei putea realiza cȃte nici nu gȃndești!  Ȋndrăznește, aruncă iute uneltele și lasă-ți mintea să zboare… Ea te va conduce către cele mai ȋnalte și mai nobile realizări, către cele mai frumoase cȃștiguri…

Apoi Viclenia se ȋntoarse către Prostie, ȋnvățȃnd-o cum să grăiască:

-O, Muncă, nu te-ai plictisit ȋncă?  Nu vezi că totul e ȋn zadar?  Ce faci azi, mȃine se strică.  Ce crești azi, mȃine moare.  Totul e inutil… Și mereu la fel… Nici măcar nu ești răsplătită pentru cȃt de mare ȋți este efortul.  Ai putea avea mai mult, mai ușor și mai repede, dacă i-ai pune, ca mine, pe cei proști să muncească!

La ȋndemnul Vicleniei, cele două surori, mulțumite foarte de lecția ȋnvățată, se duseră la Muncă să o aplice. 

Ȋnsă Munca, ȋn timpul ei de odihnă, după atȃta osteneala, ațipi de-a binelea, timp ȋn care Lenea crezu că visează la cele zise de ea… Iar după ce se trezi, fu așa de prinsă ȋn socotelile și rosturile treburilor ei, ȋncȃt Prostia crezu că meditează la ȋnțeleptele-i sfaturi… 

Doar cȃnd se apucă de lucru, avură ele un junghi ȋn inimă…  Căci, iată, sosise vremea ca Munca să culeagă roadele faptelor, să-și ia plata pentru nădejde și s-o ȋmpartă tuturor, cu folos. 

Obișnuite să-i ȋntoarcă mereu spatele și să nu recunoască ȋn ruptul capului că au greșit, mȃndrele surori nu primiră din darurile Muncii nimic…

Cȃt despre Viclenie, nu a fost răsplătită nici pȃnă astăzi de cele două cu altceva decȃt cu vorbe grele, pe care oricum nu a pus niciun preț.
Citește toată povestea

Poveste: Mica rază

A fost odată o fetiță care, ȋn fiecare zi, pleca puțin de acasă, pentru a călători prin lumea poveștilor.  Nu trebuia decȃt să deschidă o minunată carte cu poze, să citească două-trei rȃnduri și gata, era departe… Atȃt de departe, ȋncȃt nu mai vedea și nu mai auzea nimic din lumea din care tocmai plecase.

Pe acel tărȃm fermecat al poveștilor, mica cititoare hoinărea fără frică.  Fiarele pădurii și vrăjitoarele nu aveau nicio putere asupra ei, ȋntrucȃt nu le stătea ȋn putere să se lupte cu oameni adevărați.  Atȃt de minunată era priveliștea oferită de fiecare pagină, ȋncȃt fetița căuta să o țină bine ȋn minte, printre gȃndurile sale, tot mai viu colorate.  Și, prin cȃte ȋntȃmplări noi trecea, din toate păstra cȃte un ȋnțeles, pentru cȃnd va fi să aibă nevoie de el.

Ȋntr-o zi, cum alerga după un ied prin poienița unui basm, cu cine ȋi fu dat să se ȋntȃlnească?  Știu ce veți spune: cu un lup!  Dar, nu, nu-i deloc așa, dădu nas ȋn  nas cu un băiețel plecat și el, pentru puțină vreme, de acasă, pe firul aceleiași povești. 

-Bună!  Ce coincidență fericită! zise băiețelul.

-Chiar așa! zȃmbi fetița și culese o floare cu petale de aur pe care i-o oferi colegului său foarte mirat.

-Dar eu.. nu pot să-ți ofer nimic! se arătă el ȋndurerat, neștiind cum să culeagă o floare ȋntr-o poveste.  Dacă ar fi fost pe cȃmp, ȋn lumea lui cu flori adevărate, i-ar fi fost destul de ușor, dar, aici, pe el florile nu ȋl ascultau…

-Dacă o să te ȋntorci ȋn lumea aceasta, o să-ți dai seama foarte curȃnd cum stau lucrurile. 

-Da?  Atunci o să revin! promise băiatul și se ȋntoarse iute acasă, deoarece avea de jucat o partidă de fotbal.

Fetița ȋși continuă plimbarea, lăsȃnd iedul și ținȃndu-se după un iepure de cȃmp, care tocmai ajunse la ușa vizuinei sale, pe care o deschise larg, invitȃndu-și micuța musafiră ȋnăuntru.

-Mulțumesc, Domnule Iepure! grăi ea respectuos.  Am citit multe despre dumneavoastră.

Iepurele se aplecă, ducȃnd o lăbuță la spate, apoi scoase un morcov dintr-un joben și-l ȋntinse fetiței, căreia se vedea că ȋi era cam foame.

La despărțire, după cȃteva minute de ȋmpărtășit impresii din Țara Minunilor și rețete pe bază de legume, musafira ȋși luă rămas bun.

Avea mult de colindat.  Foarte mult.  Timp să se ȋntoarcă ȋn lumea ei nu-și prea găsea.  Și, parcă, nici chef.

-Mai bine rămȃn aici! se gȃndi.

La ce bun să mă mai ȋntorc?  Acolo nimic nu este la fel de plăcut.  Toate sunt amestecate.  Binele nu se mai deosebește de rău, nici adevărul de minciună… Măcar știu că sunt ȋn lumea poveștilor.  Și că am primit, ȋn sfȃrșit, puterea de a crede ȋn ele, cu care pot ȋnfăptui orice!

Ȋn acea clipă, ca din senin, se ivi Zȃna Basmelor:

-Nu, draga mea.  Deși ai putea rămȃne aici pentru totdeauna, pentru că ești cu adevărat un suflet curat și frumos, nu este de dorit să lași lumea ta.  Dacă toți cei buni s-ar refugia ȋn povești, cine ar mai schimba-o?  Cine ar mai lupta cu răul, cu minciuna, cu urȃtul și cine i-ar mai ȋnvinge? Dacă soarele ar străluci doar ȋn cărți, cine ar mai lumina zilele vieții de pe pămȃnt? 

Du-te ȋnapoi, mică rază, și oferă lumii tale tot ce ai ȋnvățat citind!  Noi nu avem puterea oamenilor de a trece de pe un tărȃm pe altul, de a pune ȋn faptă gȃndurile, oricȃt de frumoase și de nobile ar fi.  Aceasta, numai copiii ca tine o pot face.  Ia tot ce ȋți este de folos.  Cheamă-ne  cȃnd ȋți va fi o greu.  Ȋntoarce-te cȃnd ȋți va fi dor.  Dar nu rămȃne aici.  

Viața, draga mea copilă, să fie povestea ta!

Bineȋnțeles că fetița ascultă spusele Zȃnei Basmelor și se ȋntoarse ȋn lumea ei.

Nu după multă vreme, ȋn pauzele de ȋnvățat, se apucă să scrie ceva ȋntr-un caiet, ȋn care eu n-am putut să mă strecor din cauza unui lăcățel de argint.  Dar simt și cred... că acolo ȋncepea o nouă poveste…
Citește toată povestea