A fost odată un şoricel de bibliotecă.
Era un şoricel de bibliotecă fiindcă aşa dorise mama lui. 

Ea îl  trezea dimineaţă devreme şi îi arăta rafturile pline de cărţi ce trebuiau devorate.

Şoricelul nu ştia de ce trebuiau devorate, dar îi făcea mamei pe plac, deoarece, la sfȃrşitul unei zile petrecute în compania cărţilor groase, primea un păhărel - cȃt un  degetar - cu lapte nespus de dulce.

Înainte de a roade paginile cărţilor, şoricelul avea datoria de a le citi; pare-se pentru a aduna multe cunoştinţe şi a deveni, astfel, primul savant din lumea rozătoarelor.  Evident, după exemplul strălucit (şi, mai ales, bine plătit) al şoricelului bucătar.

Însă, un lucru nu prea mergea în toată afacerea asta: rȃvna mititelului nu era pe măsura rȃvnei mamei sale, care începuse deja să dea interviuri în faţa unui ciob de oglindă:

-Fiul meu a dat gata, pȃnă acum, trei rafturi de bibliotecă.  E specialist în matematică şi astronomie, în chimie şi botanică.  Germana o chiţăie cursiv, la fel şi engleza.  Doar partiturile pentru pian nu le-a putut digera încă … Sărăcuţul, nici să doarmă nu mai are timp, dar îl înţeleg: este atȃt de studios şi de ambiţios!

În timpul acesta, ceilalţi şoricei alergau netulburaţi prin podul casei, printre jucării vechi şi manuale şcolăreşti,  apoi ieşeau în cȃmp, unde li se pierdea urma pentru cȃte o zi întreagă.  Seara se întorceau acasă, “prăpădiţi şi la fel de proşti”, după cum li se dădea de înţeles, fără însă a le fi refuzată porţia de caşcaval, furat cu mare demnitate din cămara proprietarilor.

Păhărelul cu lapte, îl primea, se înţelege, doar şoricelul de bibliotecă, deoarece se trudea nespus pentru o carieră de succes, cȃt mai departe de hotarele acelei case modeste, care îi ţinea pe toţi.

Într-o zi, însă, ce să vezi?  Proprietarul cel bătrȃn, care nu mai dădu prin bibliotecă de vreun an de zile, intră pentru a căuta o carte cu poveşti.  Cȃnd să o apuce, prinse coada micuţului savant, care nu avu nici timp, nici pricepere să scape, şi acum se legăna cu capul în jos, chiţăind după ajutor.

-Ce-mi faci dumneata aici? îl întrebă omul mirat, cu ochii la rafturile de pe care dispăruseră cărţile sale cele mai scumpe.

-Eu?  Studiez!  răspunse şoricelul de bibliotecă, nutrind speranţa că omul îl va elibera pentru totdeauna de această corvoadă!

-Sper că nu mi-ai mȃncat şi cartea cu poveşti!  Dacă mi-ai mȃncat-o şi pe aceasta, nu scapi viu de aici!

-Nu, pe asta nu! zise el uşurat.  Mama a zis că nu-mi este de niciun folos acolo unde vreau eu să ajung!

-Bine, atunci îţi dau drumul! rȃse omul.  Spune-i mamei tale că biblioteca mea este prea mică pentru un şoricel atȃt de ambiţios ca tine.  De aceea, ar fi bine să vă mutaţi într-o casă mai mare. 

-O să-i spun, domnule!  Dar, vă rog, la plecare, puteţi să-mi daţi si mie să citesc ceva… mai uşor?

Aşa se face că micul rozător de bibliotecă primi cartea cu poveşti, descoperi pasiunea cititului, apoi pe a scrisului şi, în ciuda mamei sale, care îl voia savant, deveni un simplu şi fericit şoricel scriitor.

A fost odată un băiețel pe nume Soare. Era un băiețel deosebit. Trăia sus pe cer și era foarte luminos încât lumina tot orașul. Copiii îl iubeau nespus de mult pe Soare încât atunci când acesta își făcea apariția de după nori, ei începeau să sară de bucurie și să strige: “Soarele! A ieșit soarele!” Soarelui îi plăcea și lui să se joace cu copiii pe plajă. Trimitea spre copii raze calde, iar ei încercau să le prindă.
 

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, iar despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare. 

A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii.

 A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.

A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei. Şi iată că-ntr-o zi, baba îi spuse fetei moşneagului:

 A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.

A fost odată ca niciodată o domniţă şi domniţa asta era atât de fudulă, că nu-i mai intra nimeni în voie. Şi de se întâmpla să vie vreun flăcău în peţit, îl punea numaidecât să-i ghicească vreo ghicitoare şi de n-o putea dezlega, îl arunca fără milă, batjocorindu-l în fel şi chip. Trecură aşa nenumărate rânduri de peţitori pe la curtea împărătească şi-n cele din urmă, văzând că n-o scoate cu nici unul la capăt, domniţa porunci să se dea sfară-n ţară că se va mărita cu acela care va fi în stare să-i dezlege o ghicitoare şi că n-are decât să poftească oricine-o vrea, fie el de neam, fie el om de rând.

 A fost odată un croitor şi un giuvaergiu şi au pornit ei împreună la drum, că aveau amândoi cam aceeaşi ţintă.
Şi mergând ei aşa, într-o seară, după ce soarele apuse în dosul munţilor, numai ce le veniră în auz sunetele unui cântec îndepărtat, care se desluşea din ce în ce mai mult. Şi cum cântecul suna ciudat dar şi deosebit de plăcut, îşi uitară de orişice oboseală şi-o luară repede înspre partea de unde venea cântecul.

A fost odată un om şi omul ăsta avea trei feciori. Pe cel mai mic dintre ei îl porecliseră Prostilă şi-l luau în râs şi-l umpleau de ocări ori de câte ori aveau prilejul. Într-o bună zi, cel mai mare dintre fraţi vru să se ducă în pădure să taie lemne şi, mai înainte de a pleca, maică-sa îi puse-n traistă un cozonac bine rumenit şi tare gustos şi-o sticlă cu vin, ca să aibă cu ce-şi potoli foamea şi setea. Şi de cum ajunse în pădure, flăcăul nostru se şi întâlni cu un omuleţ bătrân şi tare cărunt. După ce-i dădu bineţe, omuleţul prinse a se ruga de el:

A fost odată un ţăran sărac şi ţăranul ăsta sta într-o seară în faţa vetrei şi dregea focul alături de nevasta lui care torcea. Şi-n tăcerea ce se aşternuse în odaie se auzi deodată glasul bărbatului:

 A fost odată ca niciodată, a fost un împărat care avea mai multe fete şi toate erau frumoase ca nişte zâne. Dar cea mai mică era atât de frumoasă, că până şi soarele, care văzuse atâtea, se oprea în loc, uitându-se la dânsa şi minunându-se de atâta frumuseţe.