Inima Spălătorului

Dar boala mea nu era doar a auzului – era și a imaginației. Începeam să văd lucruri care nu existau. Într-o noapte, am văzut un ochi – un ochi albastru, tulbure, care mă fixa de pe perete. Ochiul mă urmărea peste tot. Era o iluzie, o halucinație, o nebunie a minții mele bolnave.

Dar boala mea nu era doar a imaginației – era și a inimii. Simțeam o bătaie constantă, sâcâitoare, ca un ciocan care lovea înăuntrul pieptului meu. Bătaia era atât de tare, încât eram sigur că vecinii o pot auzi.

Bătrânul cu care locuiam era singurul om care mă suporta. Era un om bun, cu ochi albaștri, blânzi. Îl iubeam ca pe un tată. Dar boala mea mă făcea să fiu paranoic și suspicios. Începeam să cred că bătrânul știa despre inima mea bolnavă și despre ochiul din perete.

Într-o noapte, nebunia mea a atins apogeul. Am decis să-l ucid pe bătrân. Am intrat în camera lui în timp ce dormea și l-am sugrumat cu o pernă. Am ascuns cadavrul sub podea.

Crima m-a eliberat temporar de teroarea ochiului și a inimii. Mă simțeam bine, ca niciodată. Am invitat poliția în casă și le-am permis să caute peste tot. Eram sigur că nu vor găsi nimic.

Dar în timp ce poliția era acolo, am început să aud din nou bătaia inimii. Era o bătaie puternică, ca un toba, care venea de sub podea. Bătaia era atât de tare, încât poliția a auzit-o și ea.

Am încercat să neg tot, dar poliția a găsit cadavrul bătrânului. Am fost arestat și acuzat de crimă.

În timp ce eram dus la închisoare, am simțit din nou bătaia inimii. Era o bătaie care nu se va opri niciodată, o bătaie care mă va bântui pentru totdeauna.