Povești pentru copii de Mihai Eminescu

Vasilie-finul-lui-Dumnezeu

Categoria: Povesti / Mihai Eminescu
Poveste, poveste, cuvânt de poveste, în astă sară la noi soseşte pe un pai de secară, să te ţin de vorbă ‘n astă sară.

  Era un om – aşa era el de cu putere că, să iertaţi de cuvântul cel prost, câţi copii se năştea el îi boteza, câţi flăcăi se ‘nsura el îi cununa. Ş-avea o fată ş-un băiet. Fata aşa era de frumoasă de la soare te puteai uita, dar la dânsa ba. Toţi împăraţii din lume au cerut-o, dar nici vrea să se ducă, nici tată-său nu vrea s-o dea. Pe acea vreme îmbla Sf. Petrea şi D-zeu pe pământ. Fiindcă făcuse minuni, în urmă umbla şi necuratul – cruce de aur în casă. Ajungând la omul cela zice:
        – Omule, De ce nu vrei să măriţi fata? o ‘ntrebat Sf. Petrea.
        – Nu vrea fata să meargă şi nu găsesc om potrivit după dânsa.
        – Zi, omule, că eu ţi-oi găsi unu.
        Necuratul au auzit asta. Ş-aşa au făcut un vânt ş-au purces fata grea. Acu auzind satul, au început a pierde cinstea ce-o avea omul acela, şi ‘ntâi în sat.
        O ‘nceput să se mire omul, din ce pricină au pierdut el cinstea. Băiatul lui i-o spus: iaca, tată, din ce pricină. Şi omul s-o sfătuit cu mama fetei, s-o prăpădească din pricina asta. Au tocmit un om, ş-au pus pe fată ‘n căruţă ş-au zis s-o ducă ‘ntr-o pustietate, şi să-i scoată ochii amândoi să-i aducă tătâne-său. Omul a luat-o. După fată se ţinea ş-un căţeluş. Ea s-a rugat la om să-i scoată ochii căţelului s-o lase pe dânsa teafără. Ea şi-a făcut o gropiţă şi bea apă şi se hrănea, furnici şi gândaci mânca, aşa să trăiesc eu!
        Aşa au dat D-zeu şi sf. Petrea – că ea era săraca nevinovată – ş-au făcut un băiet. D-zeu ştiind ce se petrece au pornit s-o vadă în pustietatea ei şi ea l-a rugat să-i boteze copilul, şi i-au pus numele Vasilie – finul lui Dumnezeu.
        Aşa cât creştea altu ‘ntr-un an, el creştea într-o zi. Şi D-zeu a răsădit un copac şi i-a spus mamei, când a pute cuprinde copacul să-l scoată din pământ cu rădăcini, cu crengi cu tot, atunci să-i dea drumul să se ducă să se răsplătească de dracul. Şi copacul cela în trei ani aşa s-a făcut de gros cât nu-l puteai cuprinde c-o frânghie cât de aici la Dorohoi.
        Băietul când s-o făcut mare o ‘ntrebat:
        – Mamă, unde-i tata?
        Ea i-a spus lui, că nu ştie cine-i. Zice:
        – Eu mă duc, mamă, să-l cat.
        – Te-i duce, dragul mamei, da dacă-i pute scoate copacul de aici din pământ. Cum a pus mâna, l-o scos cum aş scoate eu o rădăcină de morcov. I-a făcut mă-sa v-o câteva mălaie şi i-a dat o traistă şi s-o pornit. Iaca c-o ajuns într-un sat, da el nu văzuse oameni pân’ atunci. Şi i-a venit lui un somn şi s-o culcat jos lâng-o fântână. Ş-aşa i s-o arătat în vis Maica Precista şi i-o zis:
        – Băiete, degeaba îmbli să găseşti pe tată-tău, îmblă mai bine şi-ţi cată norocul. El se trezeşte şi se uită spre fântână şi vede o fată aşa ca de vr-o 11 ani şi plângea.
        – Fată, de ce plângi tu?
        – Cum n-oi plânge dacă m-o pus tata acia să mă mănânce balaurul!
        – Cum de-i balaurul cela?
        – Toate fetele din sat le mănâncă şi numai eu am mai rămas. (Ea era a boierului care ţinea satul cela. A spus că dacă n-a mânca-o şi pe dânsa le opreşte ploile şi stârpeşte apele, să moară oamenii de foame).
        – Da, zice, mult ai să stai, fată, aici pân-ce a veni balaurul să te mănânce?
        – Până mâne dimineaţă.
        – Nu ştii este v-o şatră aici în sat?
        Fata l-o îndreptat şi s-o dus acolo ş-a pus să-i facă un paloş, ş-aşa au venit el acolo după ce i-au făcut paloşul. Şi s-au culcat şi a zis fata să se culce lângă dânsul. Ş-aşa au adormit el de greu încât n-au auzit când au venit balaurul. Fata s-a trezit şi straşnic a ‘nceput a răcni şi el nu se trezia: îi furase somnul balaurul. Fata l-au apucat de cap ş-a rămas c-un smoc de păr în mână, ş-aşa de tare l-au durut pe dânsul, c-au sărit drept în picioare ş’ o ‘nceput să se lupte cu balaurul. Aşa s-au luptat ei trei zile şi trei nopţi încât au făcut pâraie de sânge în loc de apă şi l-o dovedit. Ş-o făcut tot numai căpiţi de carne cum se fac toamna căpiţele de fân şi i-o tăiat limba şi ochii i-au scos şi i-o pus la dânsul în chimer ş-au lăsat pe fată şi s-a dus. S-a dus să vadă pe mă-sa că tare-i era dragă. Pe drum s-a întâlnit cu mama balaurilor.
        – Bună cale, voinice, zice baba.
        – Mulţămesc, mătuşă.
        – Tare te-aş întreba, voinicule, de ceva. Nu mi-ai văzut băietul? Aşa era, cu douăsprezece capete. Straşnic de puternic.
        – Da, zice, D-ta câţi feciori ai?
        – Numai doi.
        – Ba eu ştiu de feciorul d-tale, l-au omorât un voinic de la curtea boierului istui din sat.
        Ea i-au mulţămit şi s-au pornit. Mai mergând, se-ntâlneşte c-un zmeu.
        – Bună cale, voinicule, de mult te cat şi nu te găsesc. Ştiu c-ai omorât pe frate-meu; de acum hai la luptă!
        Şi s-a luat la luptă. D’ acesta era cu douăzeci şi patru de capete – straşnic era – şi s-a luptat şase zile şi şase nopţi şi nu-l putea dovedi.
        – Mă rog lasă-mă, zis-o zmeul, şi toate avuţiile mele ţi le dau D-tale.
        – Haide ‘ntâi şi mi le-i arăta şi mi le-i da în mână ş-apoi ţi-oi da drumul.
        Aşa zmeul l-a luat şi l-a dus la casele lui.
        Aşa de multă avere avea el şi pietre scumpe ave cât lumina casa, cât de ‘ntunerec să fi fost.
        Vasilie-finul-lui-Dumnezeu s-au temut să-i dea drumul. Au făcut un mare poloboc de fier ş-au lăsat numai o bortiţă ca să se răsufle ş-o încuiat uşa ş-o luat cheia la dânsul şi celelalte case le-au lăsat deschise. Ş-au pornit cu gură la mă-sa:
        – Mamă, hai de-acum la mine şi-i trăi.
        Da nu i-o spus cum au câştigat el averea ceea. Ş-au dus-o acolo la casele zmeului ş-o rugat-o:
        – Mamă, în toate casele să îmbli, numai în odaia asta ce-i închisă să nu îmbli.
        Ea v-o două săptămâni s-au putut răbda. Pe urmă aşa a gândit ea în mintea ei:
        De ce să nu mă lase băietul meu să într-un casa asta? Şi noaptea când dormea i-au furat cheia. S-a dus la vânat, că era o frumoasă pădure acolo, în toate zilele el se ducea. Ea a descuiat uşa ş-a intrat în casă şi zmeul văzând c-a intrat în casă i-a zis:
        – Femeie, dă-mi o cofă de apă că ţi-oi da averea cea mai mare.
        Trei cofe. Se umflă, plesneşte vasul. Se ‘nvoieşte femeia să trăiască cu zmeul şi să nu-i omoare feciorul.
        Se face bolnavă. Miere de urs.
        Pădure şi casă frumoasă.
        Când făcuse D-zeu lumea. Doi frăţâni: Sf. Soare şi Sf. Lună. Nu mai era lume pe pământ, numai ei doi era. El au vrut să se ‘nsoare şi să ia pe Soră – sa şi s-o dus la D-zeu să ceară voie s-o ia. D-zeu n-o vrut. Şi el a venit ş-a zis:
        – Hai, soro, să ne cununăm că eu nu mai ascult pe D-zeu.
        Sf. Lună au zis:
        – Mă duc eu să-mi cer voie. Şi s-a dus la D-zeu şi i-au zis:
        – Doamne! De ce nu vrei să mă ia frate-meu?
        – Nu vreau că tu ai să ţii noaptea şi frate – tău are să ţie ziua. Ş-aşa au lăsat-o D-zeu şi s-o dus şi i-au deschis toate porţile iadului şi ale raiului şi au spus:
        – Dacă-i lua pe frate – tău ai să şezi în iad, dar dacă nu-i lua ai să şezi în rai.
        Vine ea şi-i spune Sf-tului Soare. Sf. Soare au zis: mai bine să şadă ‘n iad s-o ia, decât în rai să n-o ia. S-au pornit să se cunune. Când au început popa a citi, icoanele au început a lăcrima ş-a se face întunerec afară ş-au venit un nour gros ş-o luat pe Sf. Soare şi l-o pus la răsărit şi pe Lună la apus. Şi i-au dat ei aşa o putere D-zeu, când a porunci să crească pădurile şi ape să se facă pe lumea asta şi i-a dat numele Ileana Cosânzeana. Într-un fel pe lumea asta şi ‘ntr-un fel pe lumea cealaltă. În pădurea ceea şedea Ileana Cosânzeana.
        El a bătut la poartă, căci înnoptase tare. Ea l-a primit în casă şi l-au întrebat:
        – Ce vrei, băiete?
        – Iaca, mama s-a ‘mbolnăvit şi mi-a zis să-i aduc miere de urs.
        – Na-ţi un cal de la mine, zise Ileana Cosânzeana şi te du încetişor pe dânsul. Când îi ajunge drept la amiază, când frate-meu dă fierbinţeală mai mare, atunci urşii or să doarmă.
        El a ascultat-o ş-o luat miere ş-o venit la mă-sa.
        – Iaca, mamă, ţi-am adus.
        Ea mănâncă:
        – M-am făcut sănătoasă.
        Brânză de cerboaică.
        I s-a arătat în vis Maica Precista. Se duse iar la Ileana Cosânzeana.
        – I, flăcăule, la cerbi n-ai să te poţi duce până nu-i sta la mine măcar v-o cinci, şase săptămâni, pân-ce oi găta marea de făcut ca să nu poată trece cerboaica să te prindă.
        Ileana Cosânzeana era năzdrăvană. Ea ştia ce gânduri are el. S-a muncit ea, nu era ploi, n-a putut-o face în şase săptămâni. Zmeul gândea că el s-a prăpădit. A făcut curţi mai mândre încă şi trăia cu mă-sa. Ileana Cosânzeana dacă n-au putut găta marea i-au zis aşa:
        – Na-ţi brânză de asta – care am eu şi-i du, că ea nu-i bolnavă.
        I-a spus că ea se preface ca să-l omoare şi să trăiască cu zmeul.
        – Dar mă duc să-i prăpădesc pe amândoi.
        Venind el acasă, cum i-a spus Ileana Cosânzeana, a găsit-o.
        – Vezi, mamă, cum ai vrut să mă prăpădeşti, o zis el.
        Şi s-o luat de a doua oară la luptă cu zmeul. Măsurându-se, l-a omorât. Nu s-a îndurat s-o omoare şi pe mă-sa, ci au pus-o în polobocul în care fusese închis zmeul. S-a dus la Ileana Cosânzeana şi i-o spus ce-a făcut cu mă-sa. Ileana i-au zis:
        – De-acu încolo s-o laşi şi niciodată să nu te ‘ntorci la dânsa c’ are să te prăpădească.
        – Eu acolo nu m-oi duce, da de aci nu mă duc.
        Că aşa-i picase de dragă Ileana Cosânzeana de o prăpădea din ochi.
        Ileana i-o zis:
        – Nu se poate să mă iei pe mine, dar du-te şi ia pe fata ceea ce ai scăpat-o de balaur.
        Aşa avea o vorbă de n-o putea strămuta nimeni; au ascultat-o şi s-a pornit acolo. Când a ajuns, fata tocmai atunci se cununa.


Citește Vasilie-finul-lui-Dumnezeu pe telefon Android sau iOs

Оставить комментарий

reload, if the code cannot be seen

Citeste cele mai frumoase povesti de Mihai Eminescu a celui mai cunoscut poet din literatura română.

În această categorie găsești povești scurte pentru copii, precum și povești audio online.

Вход на сайт