Povesti

Cele mai noi povești

Povestea unui băieţel inventiv

Unui băieţel îi plăceau tare mult lucrurile complicate. Prinsese drag de ele încă de când era foarte mic şi murea de curiozitate.

Ambiţia de a realiza cele mai sofisticate maşinării îl făcu să depăşească viteza creşterii în vârstă a altor copii.

Nu vă povestesc despre cât de repede rotiţele minţii lui se-nvârteau deoarece mi s-a părut extrem de periculos să încerc să pătrund în mecanismul inteligenţei unui băieţel atât de inventiv şi de studios.

Mi-am aruncat, însă, privirea, cam slabă, pe cărţile şi schemele lui extraordinare, din care nu am priceput nici o boabă.
Dar atunci am ştiut - cu cea mai mare precizie literară - că băieţelul acesta va deveni... inventatorul pe care toţi copiii cărora le place cartea (chiar şi de poveşti) îl vor preţui.

“Bunele cunoştinţe sunt pentru aceia care le întrebuinţează la fapte bune.” (Filaret - Mitropolitul Moscovei)
Citită de 481 ori

Povestea unei călătorii

A răsărit luna... Ea cunoaşte povestea fiecărui vis care s-a pierdut pentru totdeauna... Prin faţa ei trec, spre palate cu vârfurile în nori, caleştile de aur şi de argint ale primilor, dar şi ale celor din urmă povestitori...

La început de noapte, luna-şi străbate grădina ca să guste din cuvintele coapte, în a căror sevă îi stau frumuseţea şi puterea multă, apoi se aşează pe cer şi ascultă... Cum se apropie caleştile, cum suduie vizitii, cum se dau jos întâi domnişoarele şi pe urmă copiii. Iar, la sfârşit, cei ce se înclină şi istorisesc peripeţiile unui aşa drum - aproape nepământesc.

Un avion sau o navetă spaţială, trebuie să recunoaştem, ar strica atmosfera aceasta un picuţ ireală, cu care, pe cei ce vor să se încredinţeze că nu e doar vrajă, povestitorul îi prinde în tainica mreajă.

Ştiaţi că, până la al nu ştiu câtelea răsărit de soare, orice poveste împărtăşită poate să devină nemuritoare?

Citită de 481 ori

Judecătorul

A fost odată, în marea familie a Pădurii din Povesti, o ceartă grozavă.  Toate animalele au participat la ea.  Numai gȃzele scăpară, fiindcă pe gȃze nu le poţi prinde uşor să le baţi atunci cȃnd ceva nu îţi convine sau cȃnd cearta se încinge prea tare.

Dacă vreun om ar fi trecut prin pădure în acea zi, ar fi zis că nu mai e de trăit.  Iar dacă ar fi putut, printr-o minune, să cunoască felul în care gȃndeşte un animal sigur pe el şi pe dreptatea lui, ar fi simţit un fior rece pe şira spinării şi ar fi luat-o la sănătoasa.

Şi totuşi, spre marea surprindere a multora, în acea pădure locuia şi un om.  Un om bătrȃn, pe care anii îl învăţaseră o grămadă de lucruri şi-l scoseseră teafăr din nenumărate încercări, tocmai pentru a le desluşi şi altora tainele de nepătruns ale vieţii.

La el, aşadar, se înfiinţă, primul, un leu uriaş, rănit ca de moarte de cearta aceea aprigă, în care nu avu cum să ucidă pe cineva, toţi stȃndu-i împotrivă:

- Omule-înţeleptule, pentru care pricină animelele astea proaste din pădure nu recunosc că dreptatea este de partea mea?

Bătrȃnul zȃmbi, mȃngȃind leul pe coama ciufulită, pȃnă cȃnd acesta uită de ce veni.

După leu, sosi o vulpe, cunoscută pentru agerime, gata-gata să se împiedice văzȃnd că înaintea sa ajunse un leu ramolit.

- Omule-înţeleptule, întrebă, revoltată vulpea, eu ştiu că am dreptate, dar cum se face că animalele astea jalnice şi îndărătnice o ţin mereu pe a lor?

Bătrȃnul îi zȃmbi şi vulpii, căutȃnd să dea la o parte, din ochii ei, mȃndria cea vicleană, care o făcea să-i judece pe alţii atȃt de strȃmb.

Apoi sosiră şi celelalte animale, răcnind una la alta şi arătȃndu-si colţii, de parcă dreptatea ar fi fost a făpturii care te speria cel mai tare.
Iar întrebarea, motiv bun pentru o nouă ceartă, era aceeaşi:

- Omule-înţeleptule, cine are dreptate, dacă nu eu?

Văzȃndu-le adunate pe toate, cunoscȃndu-le suferinţa ascunsă a inimii – căci nu e uşor să crezi doar în tine şi, astfel, să te simţi mereu atacat - bătrȃnul le răspunse pe un ton blajin:

- Dragele mele animale, în această pădure, judecător nu sunt eu, judecător este Timpul… Aveţi răbdare si veţi afla de partea cui este dreptatea.  Pȃnă atunci, însă, nu vă faceţi unele altora niciun rău, ca Timpul să nu se arate necruţător!

Animalele se priviră un pic dezamăgite că nu aflaseră pe dată ceea ce voiau, găsind însă că este, într-adevăr,  mai înţelept să se îngăduie unele pe altele şi să aştepte, fie şi toată viaţa, răspunsul care avea să le dea mult dorita întȃietate.

Citită de 563 ori

Lenea și Prostia

Au fost odată două surori: Lenea și Prostia.  Nimic nu le plăcea din tot merită prețuit pe lume: nici Bucuria cea simplă, nici Frumusețea cea armonioasă, nici Respectul cel cuviincios, nici Munca cea plină de modestie.  Nici una, nici alta…

Ba, ȋmpotriva Muncii erau atȃt de ȋnverșunate, ȋncȃt ȋi puseră gȃnd rău. 

Dar,  unde și cum să o alunge?   Munca era pretutindeni.   Oriunde era nevoie, ea ȋntindea grabnic o mȃnă de ajutor, fie naturii, fie oamenilor… Nu era loc sub soare pe care să nu-l poată preface  ȋntr-un colțișor de rai cum Lenea nu a ajuns să vadă vreodată, iar Prostia nici măcar nu și l-a imaginat.

Și, fiindcă nu se pricepeau deloc să ticluiască un plan, cele două surori răuvoitoare alergară la Viclenie:

-Surată, am dori să ne ajuți cȃt se poate de repede să scăpăm de această pacoste!

-Care pacoste, dragelor?

-Munca! răspunseră Lenea și Prostia ȋntr-un singur glas.

-Munca? rȃse Viclenia.  Cum așa?  Dar ce rău vă poate face vouă Munca?  Ori sunteți proaste amȃndouă, ori vă e prea lene să vă gȃndiți la folosele pe care le trageți fiecare de pe urma ei.  Dar, fie, o să vă ajut, ȋn schimbul unei frumușele sume de bani! 

-Bani?  De unde bani?  Noi nu avem niciun ban! Noi nu producem nimic!

-Nu e treaba mea, vă descurcați voi cumva! răspunse Viclenia, cunoscȃndu-le bine pe amȃndouă.  Cu niciun chip nu le-ar fi făcut un serviciu ȋnainte de a-și vedea plata.

-Tu ești cea vicleană.  Tu să ne ȋnveți cum să facem rost de bănuți fără niciun efort! ȋndrăzni Lenea.

-Da, da, tu să ne ajuți să avem bani, dacă vrei să ți-i dăm! zise Prostia, mȃndră de ea.

Minunȃndu-se de atȃta obrăznicie, Viclenia găsi de cuviință că e mai bine să le servească o lecție celor două, decȃt să-i facă Muncii de petrecanie. 

-Bine, uite, cum faceți!  Vă duceți pe rȃnd la Muncă acasă.  Și, cȃnd vedeți că se odihnește nițeluș, Lenea ȋi va spune așa: 

-Vai, cȃt de multe lucruri ai mai putea face!  Dar tu nu știi să visezi ca mine!  Tu te mulțumești cu cȃt reușești să ȋnfăptuiești azi, dar visarea… visarea ȋți dă aripi… Ȋntr-o zi vei putea realiza cȃte nici nu gȃndești!  Ȋndrăznește, aruncă iute uneltele și lasă-ți mintea să zboare… Ea te va conduce către cele mai ȋnalte și mai nobile realizări, către cele mai frumoase cȃștiguri…

Apoi Viclenia se ȋntoarse către Prostie, ȋnvățȃnd-o cum să grăiască:

-O, Muncă, nu te-ai plictisit ȋncă?  Nu vezi că totul e ȋn zadar?  Ce faci azi, mȃine se strică.  Ce crești azi, mȃine moare.  Totul e inutil… Și mereu la fel… Nici măcar nu ești răsplătită pentru cȃt de mare ȋți este efortul.  Ai putea avea mai mult, mai ușor și mai repede, dacă i-ai pune, ca mine, pe cei proști să muncească!

La ȋndemnul Vicleniei, cele două surori, mulțumite foarte de lecția ȋnvățată, se duseră la Muncă să o aplice. 

Ȋnsă Munca, ȋn timpul ei de odihnă, după atȃta osteneala, ațipi de-a binelea, timp ȋn care Lenea crezu că visează la cele zise de ea… Iar după ce se trezi, fu așa de prinsă ȋn socotelile și rosturile treburilor ei, ȋncȃt Prostia crezu că meditează la ȋnțeleptele-i sfaturi… 

Doar cȃnd se apucă de lucru, avură ele un junghi ȋn inimă…  Căci, iată, sosise vremea ca Munca să culeagă roadele faptelor, să-și ia plata pentru nădejde și s-o ȋmpartă tuturor, cu folos. 

Obișnuite să-i ȋntoarcă mereu spatele și să nu recunoască ȋn ruptul capului că au greșit, mȃndrele surori nu primiră din darurile Muncii nimic…

Cȃt despre Viclenie, nu a fost răsplătită nici pȃnă astăzi de cele două cu altceva decȃt cu vorbe grele, pe care oricum nu a pus niciun preț.
Citită de 375 ori

Mica rază

A fost odată o fetiță care, ȋn fiecare zi, pleca puțin de acasă, pentru a călători prin lumea poveștilor.  Nu trebuia decȃt să deschidă o minunată carte cu poze, să citească două-trei rȃnduri și gata, era departe… Atȃt de departe, ȋncȃt nu mai vedea și nu mai auzea nimic din lumea din care tocmai plecase.

Pe acel tărȃm fermecat al poveștilor, mica cititoare hoinărea fără frică.  Fiarele pădurii și vrăjitoarele nu aveau nicio putere asupra ei, ȋntrucȃt nu le stătea ȋn putere să se lupte cu oameni adevărați.  Atȃt de minunată era priveliștea oferită de fiecare pagină, ȋncȃt fetița căuta să o țină bine ȋn minte, printre gȃndurile sale, tot mai viu colorate.  Și, prin cȃte ȋntȃmplări noi trecea, din toate păstra cȃte un ȋnțeles, pentru cȃnd va fi să aibă nevoie de el.

Ȋntr-o zi, cum alerga după un ied prin poienița unui basm, cu cine ȋi fu dat să se ȋntȃlnească?  Știu ce veți spune: cu un lup!  Dar, nu, nu-i deloc așa, dădu nas ȋn  nas cu un băiețel plecat și el, pentru puțină vreme, de acasă, pe firul aceleiași povești. 

-Bună!  Ce coincidență fericită! zise băiețelul.

-Chiar așa! zȃmbi fetița și culese o floare cu petale de aur pe care i-o oferi colegului său foarte mirat.

-Dar eu.. nu pot să-ți ofer nimic! se arătă el ȋndurerat, neștiind cum să culeagă o floare ȋntr-o poveste.  Dacă ar fi fost pe cȃmp, ȋn lumea lui cu flori adevărate, i-ar fi fost destul de ușor, dar, aici, pe el florile nu ȋl ascultau…

-Dacă o să te ȋntorci ȋn lumea aceasta, o să-ți dai seama foarte curȃnd cum stau lucrurile. 

-Da?  Atunci o să revin! promise băiatul și se ȋntoarse iute acasă, deoarece avea de jucat o partidă de fotbal.

Fetița ȋși continuă plimbarea, lăsȃnd iedul și ținȃndu-se după un iepure de cȃmp, care tocmai ajunse la ușa vizuinei sale, pe care o deschise larg, invitȃndu-și micuța musafiră ȋnăuntru.

-Mulțumesc, Domnule Iepure! grăi ea respectuos.  Am citit multe despre dumneavoastră.

Iepurele se aplecă, ducȃnd o lăbuță la spate, apoi scoase un morcov dintr-un joben și-l ȋntinse fetiței, căreia se vedea că ȋi era cam foame.

La despărțire, după cȃteva minute de ȋmpărtășit impresii din Țara Minunilor și rețete pe bază de legume, musafira ȋși luă rămas bun.

Avea mult de colindat.  Foarte mult.  Timp să se ȋntoarcă ȋn lumea ei nu-și prea găsea.  Și, parcă, nici chef.

-Mai bine rămȃn aici! se gȃndi.

La ce bun să mă mai ȋntorc?  Acolo nimic nu este la fel de plăcut.  Toate sunt amestecate.  Binele nu se mai deosebește de rău, nici adevărul de minciună… Măcar știu că sunt ȋn lumea poveștilor.  Și că am primit, ȋn sfȃrșit, puterea de a crede ȋn ele, cu care pot ȋnfăptui orice!

Ȋn acea clipă, ca din senin, se ivi Zȃna Basmelor:

-Nu, draga mea.  Deși ai putea rămȃne aici pentru totdeauna, pentru că ești cu adevărat un suflet curat și frumos, nu este de dorit să lași lumea ta.  Dacă toți cei buni s-ar refugia ȋn povești, cine ar mai schimba-o?  Cine ar mai lupta cu răul, cu minciuna, cu urȃtul și cine i-ar mai ȋnvinge? Dacă soarele ar străluci doar ȋn cărți, cine ar mai lumina zilele vieții de pe pămȃnt? 

Du-te ȋnapoi, mică rază, și oferă lumii tale tot ce ai ȋnvățat citind!  Noi nu avem puterea oamenilor de a trece de pe un tărȃm pe altul, de a pune ȋn faptă gȃndurile, oricȃt de frumoase și de nobile ar fi.  Aceasta, numai copiii ca tine o pot face.  Ia tot ce ȋți este de folos.  Cheamă-ne  cȃnd ȋți va fi o greu.  Ȋntoarce-te cȃnd ȋți va fi dor.  Dar nu rămȃne aici.  

Viața, draga mea copilă, să fie povestea ta!

Bineȋnțeles că fetița ascultă spusele Zȃnei Basmelor și se ȋntoarse ȋn lumea ei.

Nu după multă vreme, ȋn pauzele de ȋnvățat, se apucă să scrie ceva ȋntr-un caiet, ȋn care eu n-am putut să mă strecor din cauza unui lăcățel de argint.  Dar simt și cred... că acolo ȋncepea o nouă poveste…
Citită de 404 ori

Şoricel de bibliotecă

A fost odată un şoricel de bibliotecă.
Era un şoricel de bibliotecă fiindcă aşa dorise mama lui. 

Ea îl  trezea dimineaţă devreme şi îi arăta rafturile pline de cărţi ce trebuiau devorate.

Şoricelul nu ştia de ce trebuiau devorate, dar îi făcea mamei pe plac, deoarece, la sfȃrşitul unei zile petrecute în compania cărţilor groase, primea un păhărel - cȃt un  degetar - cu lapte nespus de dulce.

Înainte de a roade paginile cărţilor, şoricelul avea datoria de a le citi; pare-se pentru a aduna multe cunoştinţe şi a deveni, astfel, primul savant din lumea rozătoarelor.  Evident, după exemplul strălucit (şi, mai ales, bine plătit) al şoricelului bucătar.

Însă, un lucru nu prea mergea în toată afacerea asta: rȃvna mititelului nu era pe măsura rȃvnei mamei sale, care începuse deja să dea interviuri în faţa unui ciob de oglindă:

-Fiul meu a dat gata, pȃnă acum, trei rafturi de bibliotecă.  E specialist în matematică şi astronomie, în chimie şi botanică.  Germana o chiţăie cursiv, la fel şi engleza.  Doar partiturile pentru pian nu le-a putut digera încă … Sărăcuţul, nici să doarmă nu mai are timp, dar îl înţeleg: este atȃt de studios şi de ambiţios!

În timpul acesta, ceilalţi şoricei alergau netulburaţi prin podul casei, printre jucării vechi şi manuale şcolăreşti,  apoi ieşeau în cȃmp, unde li se pierdea urma pentru cȃte o zi întreagă.  Seara se întorceau acasă, “prăpădiţi şi la fel de proşti”, după cum li se dădea de înţeles, fără însă a le fi refuzată porţia de caşcaval, furat cu mare demnitate din cămara proprietarilor.

Păhărelul cu lapte, îl primea, se înţelege, doar şoricelul de bibliotecă, deoarece se trudea nespus pentru o carieră de succes, cȃt mai departe de hotarele acelei case modeste, care îi ţinea pe toţi.

Într-o zi, însă, ce să vezi?  Proprietarul cel bătrȃn, care nu mai dădu prin bibliotecă de vreun an de zile, intră pentru a căuta o carte cu poveşti.  Cȃnd să o apuce, prinse coada micuţului savant, care nu avu nici timp, nici pricepere să scape, şi acum se legăna cu capul în jos, chiţăind după ajutor.

-Ce-mi faci dumneata aici? îl întrebă omul mirat, cu ochii la rafturile de pe care dispăruseră cărţile sale cele mai scumpe.

-Eu?  Studiez!  răspunse şoricelul de bibliotecă, nutrind speranţa că omul îl va elibera pentru totdeauna de această corvoadă!

-Sper că nu mi-ai mȃncat şi cartea cu poveşti!  Dacă mi-ai mȃncat-o şi pe aceasta, nu scapi viu de aici!

-Nu, pe asta nu! zise el uşurat.  Mama a zis că nu-mi este de niciun folos acolo unde vreau eu să ajung!

-Bine, atunci îţi dau drumul! rȃse omul.  Spune-i mamei tale că biblioteca mea este prea mică pentru un şoricel atȃt de ambiţios ca tine.  De aceea, ar fi bine să vă mutaţi într-o casă mai mare. 

-O să-i spun, domnule!  Dar, vă rog, la plecare, puteţi să-mi daţi si mie să citesc ceva… mai uşor?

Aşa se face că micul rozător de bibliotecă primi cartea cu poveşti, descoperi pasiunea cititului, apoi pe a scrisului şi, în ciuda mamei sale, care îl voia savant, deveni un simplu şi fericit şoricel scriitor.
Citită de 319 ori

Poveste pentru copiii care nu vor să meargă la culcare

A fost odată un băiețel pe nume Soare. Era un băiețel deosebit. Trăia sus pe cer și era foarte luminos încât lumina tot orașul. Copiii îl iubeau nespus de mult pe Soare încât atunci când acesta își făcea apariția de după nori, ei începeau să sară de bucurie și să strige: “Soarele! A ieșit soarele!” Soarelui îi plăcea și lui să se joace cu copiii pe plajă. Trimitea spre copii raze calde, iar ei încercau să le prindă.
 


">
Citită de 613 ori

Soimii

Un imparat a primit doi soimi. Unul a fost antrenat, iar despre celalalt i s-a spus ca refuza sa se dezlipeasca de creanga pe care statea. Unul dintre slujitori trebuia sa se catere in fiecare zi in copac sa-i duca de mancare. 


Citită de 426 ori

Omul de piatră

A fost odată un împărat şi o împărăteasă, amândoi tineri şi frumoşi, dar nu făceau copii.
Citită de 440 ori

Roman Năzdrăvan

 A fost odată ca niciodată, daca n-ar fi, nici că s-ar povesti; când să potcovea purecele cu nouă sute nouăzeci şi nouă oca de fier, şi tot da cu spatele de cer; linguriţă scurtă pe gura cui n-ascultă.
Citită de 388 ori

Fata moșului cea cuminte și harnică și fata babei cea haină și urâtă

A fost odată un moş şi moşului ăstuia îi murise nevasta, şi-a mai fost şi-o femeie bătrână, şi femeii ăsteia îi murise bărbatul. Şi moşneagul avea o fată şi băbuţa avea şi ea o fată. Fetele se cunoşteau de când erau micşoare şi totdeauna le vedeai preumblându-se împreună. Şi după fiece plimbare veneau de braţ la casa văduvei. Şi iată că-ntr-o zi, baba îi spuse fetei moşneagului:
Citită de 601 ori

Bunicul şi nepotul

 A fost odată un bătrân împovărat de ani. Şi de bătrân ce era, privirea i se tulburase, auzul îi slăbise şi-i tremurau genunchii la orice mişcare. Când şedea la masă să mănânce, abia mai putea să ţină lingura în mână: vărsa ciorba pe masă, iar uneori îi scăpau chiar bucăturile din gură.
Citită de 560 ori
Povesti.net
Povesti.net este un portal web dedicat exclusiv lecturii online, unde poți găsi o colecție vastă de opere literare ale marilor nume din România și din lume.

Рубрики сайта